joi, 23 decembrie 2010

Cantec femeiesc


de Adrian Păunescu

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lânga femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâtia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Asa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi…

duminică, 19 decembrie 2010

Show video

   Vizionati primul show video al Ligiei Pop.Ea va prezinta o delicioasa salata de avocado cu sfecla rosie.
Ligia, felicitari!!



vineri, 19 noiembrie 2010

Imnul vietii

de Maica Tereza



Viata este o sansa, accept-o!
Viata este frumusete, admir-o!
Viata este bucurie, gust-o!
Viata e un vis, transforma-l in realitate!
Viata este o sfidare, infrunt-o!
Viata este datorie, indeplineste-o!
Viata este joc, joaca-l!
Viata este pretioasa, ai grija de ea!
Viata este o bogatie, conserv-o!
Viata e iubire, bucura-te!
Viata este mister, descopera-l!
Viata e promisiune, umple-o!
Viata e tristete, depaseste-o!
Viata este un imn, canta-l!
Viata e o lupta, accept-o!
Viata este aventura, risc-o!
Viata este fericire, merit-o!
Viata este viata,apar-o!

vineri, 5 noiembrie 2010

Ultima poezie

De la un cardiac, cordial

Adrian Paunescu: in serviciul dv.

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.

Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă.

vineri, 29 octombrie 2010

Inteleptul poate fi bogat

Nimeni nu a condamnat înţelepciunea la sărăcie. Filozoful va avea parte de mari bogăţii, dar acestea nu vor fi sustrase de la cineva, nici nu vor fi mînjite cu sîngele altuia, ci vor fi dobîndite fără să aducă atingere cuiva, fără profituri murdare, iar cheltuirea lor va fi la fel de onorabilă precum obţinerea lor; din cauza lor nu va ofta nimeni, afară de invidioşi. Sporeşte-ţi bogăţia atît cît pofteşti; este onorabilă dacă, deşi cuprinde mult din ceea ce fiecare ar vrea să numească drept al său, nu cuprinde nici un lucru pe care vreun om ar putea să îl numească drept al său.
2. Înţeleptul nu se va retrage dinaintea bunăvoinţei sorţii şi moştenirea dobîndită prin mijloace cinstite nu îi va da nici motiv să roşească, nici să se fălească. Va avea totuşi de ce să se fălească dacă, deschizîndu-şi casa şi lăsînd întreaga cetate să îi vadă averea, va putea spune: „Dacă cineva recunoaşte ceva ce îi aparţine, să şi-l ia înapoi.” O! Va fi un bărbat mare, bogat pe deplin, dacă după aceste cuvinte va avea tot atît! O spun: dacă a permis, fără risc şi fără grijă, poporului să îi cerceteze casa, dacă nimeni nu a găsit ceva la el, pe care să îşi oprească mîinile, atunci va fi, cu deplină îndrăzneală şi la vedere, bogat.Seneca

(din De uita beata, traducere din latină de Vichi Dumitru)

luni, 25 octombrie 2010

Masura unui OM

Nu e criticul cel care conteaza, nu e omul care arata de ce cel puternic cade sau unde creatorul putea sa faca mai bine. Meritul apartine omului care se afla in arena; al carui chip este insemnat de praf si de sudoare; care lupta curajos; care greseste si care poate cadea inca, deoarece nu exista cucerire fara erori sau slabiciuni, dar care lupta intr-adevar pentru a se realiza, care cunoaste marele entuziasm si marea credinta, care actioneaza pentru o cauza nobila, care mai presus de toate cunoaste intr-un final triumful inaltelor tinte, si care in cel mai rau caz, daca greseste, cade cel putin glorios, astfel incat locul sau nu va mai fi alaturi de sufletele timide si tematoare care nu cunosc nici victoria si nici infrangerea.
Theodore Roosevelt

duminică, 10 octombrie 2010

Traieste cu entuziasm

Tineretea nu este o perioada a vietii, este o forma a gandirii, este o conditie a vointei, este o capacitate a imaginatiei, o forta pura de sentimente, o preponderenta a curajului asupra timiditatii si a aspiratiei de aventura asupra iubirii. Nimeni nu devine batran pur si simplu pentru ca traieste un anumit numar de ani, indivizii imbatranesc doar fiindca renunta la idealurile lor. Anii rideaza pielea, dar renuntarea la entuziasm rideaza inima(sufletul). Preocuparea, dubiul, neincrederea, teama si disperarea te fac sa-ti pleci capul si sa respingi spiritul ce vrea sa se inalte. Chiar si la 60 de ani ca si la 16 exista acolo in inima fiecarei fiinte umane dragostea pentru minunatie, surpriza placuta a stelelor si a lucrurilor si a gandurilor ce se aseamana stelelor, neimblanzita provocare a evenimentelor, nesecatul apetit tineresc pentru acel dupa si bucuria jocului vietii.
Suntem tineri asemeni credintei noastre, batrani asemeni indoielii noastre, tineri asemeni increderii in noi insine, batrani asemeni temerilor noastre, tineri asemeni sperantei noastre, batrani asemeni deziluziei noastre. Ramaneti tineri pana cand sufletul vostru va fi receptiv la mesajele frumusetii, bucuriei, maretimii si fortei naturii, a omului si a infinitului. Cand totul va fi la pamant, cand cel mai ascuns unghi al sufletului vostru va fi acoperit de zapada pesimismului si de gheata cinismului, doar atunci veti fi intr-adevar batrani. Si Dumnezeu sa aiba rabdare cu sufletul vostru.

Samuel Ullman

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Dorinta

Treci calm peste zgomote si graba si aminteste-ti cata pace poate fi atunci cand este liniste. Fii in bune raporturi cu toti oamenii fara sa te umilesti. Spune adevarul cu calm si claritate; si asculta-i pe ceilalti, chiar si pe cei galagiosi si ignoranti; chiar si ei au o poveste de spus. Evita persoanele vulgare si agresive; acestea oprima spiritul. Daca te compari cu ceilalti risti sa devii orgolios si sever, fiindca exista intotdeauna persoane mai bune sau mai rele decat tine. Bucura-te de rezultate la fel ca si de proiectele tale. Pastreaza-ti interesul pentru munca ta oricat de umila ar fi; este tot ceea ce posezi in mod real pentru a schimba soarta timpului. Fii prudent in afacerile tale fiindca lumea e plina de curse. Cu toate acestea nu-ti pierde capacitatea de a distinge virtutea; multe persoane lupta pentru idealuri mari; si oriunde viata este plina de eroi. Fii tu insuti. Mai ales sa nu exagerezi dar nici sa nu fii cinic in ceea ce priveste dragostea; deoarece in ciuda tuturor ariditatilor si deziluziilor vietii aceasta este perena ca si iarba. Accepta cu bunavointa toate invataturile care deriva din experienta, lasand cu un suras senin lucrurile tineretii. Cultiva forta spiritului pentru a te apara impotriva ghinioanelor neprevazute.Dar nu te chinui cu imaginatia. Multe temeri izvorasc din oboseala si din singuratate. Chiar si intr-o disciplina morala fii calm cu tine insuti. Tu esti un fiu al universului nu mai putin decat arborii si stelele deci tu ai dreptul sa fii aici. Si daca ti-e clar sau nu, sa nu ai dubii ca universul ti se explica asa cum trebuie. Deci sa fii impacat cu Dumnezeu, oricum tu esti cel care il concepe, si oricare ar fi luptele si aspiratiile tale, conserva pacea cu sufletul tau chiar si in confuzia zgomotoasa a vietii. Cu toate amagirile sale, treburile ingrate si visele infranate, este inca un lucru nemaipomenit. Fii atent. Incearca sa fii fericit.
Gasita in antica biserica din Sao Paolo – Baltimora; datata 1692

sâmbătă, 11 septembrie 2010

AM CERUT…


Am cerut putere
Şi Dumnezeu mi-a oferit dificultăţi pentru a mă face puternic
Am cerut înţelepciune
Şi Dumnezeu mi-a oferit probleme de rezolvat
Am cerut prosperitate
Şi Dumnezeu mi-a oferit braţe şi minte să muncesc
Am cerut curaj
Şi Dumnezeu mi-a oferit primejdii de depăşit
Am cerut răbdare
Dumnezeu m-a pus in situaţii unde eram forţat să aştept
Am cerut dragoste
Şi Dumnezeu mi-a oferit oameni tulburaţi pe care să-i ajut
Am cerut favoruri
Şi Dumnezeu mi-a oferit oportunităţi
Nu am primit nimic din ceea ce am cerut
Am primit tot ceea ce-mi era necesar

sâmbătă, 4 septembrie 2010

Suferinta


Nu te concentra niciodata asupra necazului tau,du-te la altul mai amarat si vei gasi repede mangaiere.

Daca n-ar exista iarna, nici primavara n-ar mai fi chiar asa de frumoasa.

Milton si-a scris cele mai frumoase poezii doar dupa ce a orbit.


Bethoven si-a scris unele din cele mai mari capodopere dupa ce a surzit.

Filosoful german Kant, care a suferit de o boala incurabila, ne-a lasat scris urmatorul comentariu: "Am ajuns sa-mi stapanesc suferinta si reusesc sa n-o mai las sa-mi influenteze gandurile si sentimentele. Am reusit sa o ignor, de parca ar fi o problema care-l priveste pe un altul."

William Wilberforce, eroul luptei impotriva sclaviei din imperiul britanic, n-ar fi putut rezista nici o singura zi fara calmante impotriva durerii, dar s-a straduit intotdeauna sa ia cea mai mica doza cu putinta.

Henry Stanley, crescut intr-un orfelinat saracacios, a deprins acolo taria si rezistenta necesare pentru a-l cauta si gasi pe Livingstone in jungla Africii.

Kernan, nascut fara maini si picioare dezvoltate deplin, a perseverat si a ajuns membru in Parlamentul Angliei.

Solzhenitsyn a scris: "Fii binecuvantata tu, inchisoare".  Anii petrecuti acolo i-au dat taria de caracter necesara pentru a lupta impotriva comunismului.

Geniul se poate forma in linistea bibliotecilor, dar taria de caracter este de multe ori rezultatul unei vieti traite "pe nicovala suferintei." - R. Wurmbrand


Sursa:http://www.roboam.com/proverbe/proverbe

joi, 26 august 2010

Cine este om bun??

Daca vrei sa patrunzi adanc in sufletul unui om ca sa-l cunosti, nu-i analiza tacerile, felul de a vorbi, tristetea sau masura in care este miscat de idei inaltatoare; vei obtine un rezultat mult mai rapid si mai precis daca vei cauta sa observi cum rade. Daca rade cu toata inima este un om bun.  - Fiodor Dostoievski

marți, 24 august 2010

TAGORE RABINDRANATH


Daca plangi cand nu vezi soarele, de lacrimi, n-ai sa vezi nici stelele.
Ceea ce esti - nicicand nu vei vedea;
Ceea ce vezi - e numai umbra ta.
Cei ce-si poarta lampa-n spate isi arunca umbra-n fata.
Stelelor ce scapara in seara nu li-i teama licurici sa para.
Ni-i viata dar ceresc, ce-l primim; Dar nu-i "a noastra" doar de-o daruim.
Sa-i multumesti facliei pentru lumina sa.
Dar nici pe cel din umbra, ce-o tine, nu-l uita.
Securea taietorului de lemne cersi copacului o coada
si copacul, binevoitor, i-o dadu ...
Omul se afunda in zgomotul multimii, numai ca sa-si inece strigatul tacerii.
Drumu-i singuratic sub multimi de talpi pentru ca de nimeni nu-i iubit.
Radacini de sub pamant nu cer laude nicicand,
Pentru ca trudind in glod dau la crengi belsug de rod.
"Cine imi va duce mai departe faclia?" Se-ntreaba Soarele-apunand.
"Stapane, atat cat pot, mi-oi face datoria",
Raspunse-opaitul de pamant.
Urau si ucideau, si-o omenire le-aduse preamarire;
Dar cerul maniat grabi s-ascunda
memoria rusinii lor sub iarba scunda.
Ce glas divin la-naripatul graur n-are penaj frumos, ... da-i mesager!
Ia poleieste-i aripile-n aur
si nicicand nu va mai zbura spre cer.
Cel ce are ochi sa vada roza gradinii, face bine de-i vede si spinii!
Sfioase ganduri ce pasiti incet de mine nu va temeti: sunt Poet.
Viata-i traversarea unei mari intr-o lume intotdeauna ingusta,
dar prin moarte acostam la tarm si-o pornim in largul lumii noastre.

joi, 19 august 2010

Educatie

Ce sapam in marmura, piere cu timpul, ce turnam in bronz se macina, temple pe care le zidim vor ajunge odata ruina, dar ce scriem pe coala nepieritoare a sufletului, principiile vesnice ale temerii de Dumnezeu si ale iubirii fata de aproapele, va straluci si in viata de acum si in cea viitoare. - Daniel Webster

sâmbătă, 7 august 2010

Sfat

Dă-ti silinta să fii răbdător si îngăduitor fată de cusururile si metehnele celorlalti, oricare ar fi ele, căci nu esti nici pe departe scutit de multe altele, pe care cei dimprejurul tău sînt nevoiti si ei să le rabde de la tine. Cînd tu însuti nu te dovedesti în stare de a-ti îndrepta purtările asa cum îti propui, de unde cutezanta de a cere ca altul să si le îndrepte pe ale lui, dupa voia bunului tău plac?

Thomas a Kempis

joi, 5 august 2010

Puncte de vedere

Orice punct de vedere este gresit, pentru ca este limitat.
Cine se uita spre tavan, nu vede podeaua! - Richard Wurmbrand

Cand respingi ideile cuiva, fii sigur ca nu-i respingi si persoana.

Daca totusi trebuie sa respingi, ai grija sa nu fii ... respingator.

Optimistul spune ca paharul este pe jumatate plin,
pesimistul spune ca paharul este pe jumatate gol,
iar zgarcitul mormaie ca s-a facut risipa de sticla!

marți, 27 iulie 2010

Inscriptie pe o usa

            de Tudor Arghezi

Cand pleci, sa te-nsoteasca piaza buna,
Ca un inel sticlind in dreapta ta,
Nu sovai, nu te-ndoi, nu te-ntrista.
Purcede drept si biruie-n furtuna.


Cand vii, paseste slobod, razi si canta.
Necazul tau il uita-ntreg pe prag.
Caci neamul trebuie sa-ti fie drag
Si casa ta sa-ti fie zilnic sfanta.

luni, 26 iulie 2010

Ganduri....

Ziua cea mai frumoasã? Azi.
Obstacolul cel mai mare? Frica.
Lucrul cel mai usor? Sã greşeşti.
Greseala cea mai mare? Sã te autodistrugi.
Cauza tuturor relelor? Egoismul.
Cea mai mare înfrângere? Descurajarea.
Cel mai bun profesor? Copiii.
Prima necesitate? Sã comunici.
Ceea ce te face mai fericit? Sã fii util celorlalţi.
Misterul cel mai mare? Moartea.
Cel mai rãu defect? Proasta dispoziţie.
Cel mai rãu sentiment? Ranchiuna.
Cadoul cel mai frumos? Înţelegerea.
Calea cea mai rapidã? Drumul corect.
Senzaţia cea mai plãcutã? Pacea interioarã.
Refugiul cel mai fericit? Sã zâmbeşti.
Remediul cel mai bun? Optimismul.
Lucrul cel mai frumos din lume? Iubirea.

vineri, 23 iulie 2010

Dusmanii

Daca ai dusmani trebuie sa fie ceva de capul tau,
caci nimeni n-a ajuns cineva fara sa trezeasca imediat invidia si gelozia unora.

Tine minte ca singura cale de a scapa de dusmani este sa ti-i transformi in prieteni.

Vorbeste-ti de bine dusmanii. Nu uita ca tu i-ai facut!

Daca am putea citi povestea tainica a celor ce ne dusmanesc,
am descoperi suficienta suferinta si durere ca sa ne ... dezarmeze.

"Daca taci si-i lasi in pace sapte sate n-au ce-ti face"

Dusmanii sunt uneori o binecuvantare atata timp cat
nu te invata dusmania. Atentia lor continua te ajuta
sa veghezi mereu la faptele tale.

Prietenii vin si se duc, dar unii dusmani sunt plini de credinciosie.

Dusmanii sunt facuti, iar nu nascuti.

Singura cale de a-ti intelege dusmanii este sa incepi sa-i iubesti.

Cei care ne merita cel mai putin dragostea, au cel mai mult nevoie de ea.

Nu este important ce suferim din partea dusmanilor,
ci importante sunt faptele noastre fata de ei.

Daca am putea vedea ce este in inima fiecarui dusman al nostru,
am gasi atata suferinta si necaz ca ne-ar apuca imediat mila.

"Am avut multi adversari in arena politica,
dar dusmani nu tin minte sa fi avut vreunul".  (Gerald Ford)

Unii oameni isi fac dusmani pentru ca se fac mult mai usor decat prietenii.

vineri, 16 iulie 2010

Critica

Daca nu esti destul de mare pentru a rezista criticii,
nu esti suficient de mare pentru a merita lauda.

Critica este constructiva atunci cand eu te critic pe tine si
destructiva ori de cate ori tu ma critici pe mine.

Un critic este unul care vrea ca tu sa pictezi, sa canti, sa scrii sau
sa joci asa cum ar face el,... daca ar putea.

Critica din partea unui om intelept este mai de dorit
decat lauda din gura nebunilor.

Pentru mintile "inguste" este un act de autoaparare sa critice ideile ... "mari."

Memoria omului a fost destinata sa fie un depozit de lucruri scumpe,
nu un cos de gunoi.

A exista inseamna a fi supus criticii.
A face ceva inseamna a-ti dubla sansele de a fi criticat.
A lua atitudine inseamna a te expune sa fii inundat de critici.
Nici macar, Isus Christos, desavarsitul fara pacat, n-a scapat de critica.

Nu-i poti opri pe oameni sa te critice,
dar ii poti face sa para caraghiosi daca o fac.

Criticam adesea pe cei pe care, in ascuns, ii invidiem.

Nu-l baga in seama pe cel ce incearca
sa te micsoreze in ochii altora.
Saracul, incearca si el sa te aduca la statura lui.

Pietrele si betele sunt aruncate numai inspre pomii purtatori de fructe.

Noi ne judecam prin ceea ce stim ca am putea face,
in timp ce altii ne judeca prin ceea ce am facut.

Un critic este un schiop care-i invata pe altii cum sa alerge.
(A critic is a legless man who teaches running).
- Channing Pollock

vineri, 9 iulie 2010

Multumirea


Sunt de acord ca este bine sa fii multumit cu ceea ce ai,
dar nu este bine niciodata sa fi multumit cu ceea ce esti.

Multumirea il face pe sarac bogat; nemultumirea il face pe bogat sarac.

Multumitor nu te face ceea ce ai in punga, ci ceea ce ai in inima.

Inainte de a fi un sentiment, multumirea este o datorie.

O inima multumita se bucura de doua ori pentru o binecuvantare:
prima data cand o primeste si a doua oara cand isi aduce aminte de ea.

Cea mai buna metoda ca sa ajungi multumit cu slujba pe care o ai
este sa-ti inchipui pentru cateva clipe ca ... n-ai mai avea-o.

La multumire nu se ajunge printr-o mai mare bogatie, ci prin mai putine pofte.

Daca reusesti sa-i multumesti pe toti, inseamna ca ceva nu e in regula.


joi, 1 iulie 2010

Omul care planta copaci

       "Pentru ca o fiinţă umană să-şi dezvăluie calităţile cu adevărat excepţionale, trebuie să ai norocul să o poţi observa în activitate de-a lungul anilor. Dacă această activitate e despuiată de orice egoism, dacă ideea care o călăuzeşte e de o generozitate exemplară, dacă e absolut sigur că nu a căutat nici o răsplată şi că, mai mult, a lăsat o amprentă vizibilă asupra lumii, ne aflăm atunci, fără riscul de a greşi, în faţa unui caracter de neuitat. Acum vreo patruzeci de ani făceam o drumeţie lungă pe nişte coame de munte absolut necunoscute de turişti; în acea străveche regiune a Alpilor care ajunge până la Provenţa. Regiunea e delimitată la sud-est şi la sud de cursul mijlociu al râului Durance, între Sisteron şi Mirabeau; la nord, de cursul superior al râului Drome, de la izvoare până la Die; la est, de câmpiile comitatului Venaissin şi de pereţii abrupţi ai muntelui Ventoux. Ea cuprinde toată partea de nord a departamentului Alpilor din Provenţa de Sus, sudul departamentului Drome şi o mică enclavă din Vaucluse. În momentul în carte am pornit în lunga drumeţie în aceste ţinuturi pustii, am întâlnit doar stepe golaşe şi monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine. Nu creştea pe acolo decât lavandă sălbatică. Am traversat acest ţinut în toată lungimea sa şi,după trei zile de mers, mă aflam într-o dezolare totală. Mi-am ridicat cortul în apropierea unui schelet de sat părăsit. Nu aveam apă din ajun şi trebuia să găsesc undeva. Casele, înghesuite ca un cuib bătrân de viespi, deşi în ruină, m-au făcut să cred că odinioară a existat acolo o fântână sau un puţ. Am găsit, într-adevăr, o fântână, dar era secată. Cele cinci-şase case fără acoperişuri, măcinate de vânt şi de ploi, capela cu clopotniţa prăbuşită, toate erau orânduite aşa cum sunt casele şi capelele în satele locuite, dar toată viaţa din ele dispăruse. Era o zi frumoasă de iunie, cu soare, dar pe aceste pământuri fără nici un loc mai adăpostit şi situate pe culme, aproape de cer, vântul sufla cu brutalitate insuportabilă. Vuietul lui printre pereţii goi ai caselor era ca mugetul unei sălbăticiuni deranjate în timpul mesei. A trebuit s-o pornesc mai departe. După cinci ore de mers, însă nu găsisem apă şi nimic nu-mi dădea vreo speranţă că voi găsi. Peste tot, aceeaşi uscăciune, aceleaşi ierburi lemnoase. Mi s-a părut că zăresc în depărtare o mică siluetă neagră, în picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am îndreptat spre ea. Era un cioban. În preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pământul fierbinte. Mi-a dat să beau din plosca lui şi, puţin mai târziu, m-a condus la stâna situată într-o vale a podişului. Îşi scotea apa – excelentă – dintr-o scobitură naturală, foarte adâncă, deasupra căreia instalase un scripete rudimentar. Acest om vorbea puţin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el îl simţeai sigur pe sine şi plin de încredere în această siguranţă. Era un personaj insolit în acest ţinut dezolant. Nu locuia întro-o cabană, ci într-o casă din piatră şi se vedea foarte bine cum prin munca sa a reparat ruina pe care o găsise la venire. Acoperişul era solid şi etanş. Vântul lovind ţiglele producea un zgomot asemenea mării pe plajă. Gospodăria era în ordine, vesela spălată, parchetul măturat, puşca curăţată şi unsă; supa fierbea pe foc. Am observat atunci că era proaspăt bărbierit, că nasturii erau solid cusuţi, că hainele îi erau cârpite cu atâta migală încât locurile reparate erau aproape invizibile. A împărţit supa cu mine şi, cum i-am oferit apoi şi eu punga de tutun, mi-a spus că nu fumează. Câinele, liniştit ca şi el, era binevoitor, fără slugărnicie. Se înţelegea de la sine că voi petrece noaptea acolo; satul cel mai apropiat fiind la o zi jumătate de mers. Şi, pe deasupra, cunoşteam perfect specificul rarelor sate din această regiune. Sunt vreo patru sau cinci, situate departe unele de altele, pe coastele munţilor în desişurile de stejari albi, chiar la capătul drumurilor carosabile. Sunt locuite de pădurari care fac mangal. Nişte locuri unde se trăieşte jalnic. Familiile, înghesuite unele în altele, în acest climat de o duritate excesivă, atât iarna, cât şi vara, ajungând, în izolare, la o exasperare egoistă. Ambiţia iraţională depăşeşte măsura, în dorinţa permanentă de a evada din acest loc. Bărbaţii îşi duc cărbunele la oraş cu camioanele şi se întorc acasă. Calităţile cele mai solide se clatină sub acest permanent duş scoţian. Femeile îşi mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurenţei: atât vânzarea cărbunelui, cât şi banca din biserică, virtuţile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se luptă între ele, bătaia generală a viciilor şi virtuţilor, fără nici un răgaz. În plus, vântul, şi el fără răgaz, irită nervii. Sunt epidemii de sinucideri şi numeroase cazuri de nebunie, aproape întotdeauna ucigaşă. Ciobanul care nu fuma a mers să caute un săculeţ şi răsturnă pe masă o mulţime de ghinde. Începu să le examineze una după alta cu multă atenţie,separându- le pe cele bune de cele rele. Eu îmi fumam pipa. M-am oferit să-l ajut. Îmi spuse că asta era treaba lui. Într-adevăr: văzând grija cu care făcea această muncă, n-am insistat. Atâta a fost conversaţia noastră. Când a adunat în grămada celor bune un număr destul de mare de ghinde, le-a aşezat câte zece într-un pacheţel. Elimina astfel, în continuare, fructele mici sau cele sau pe cele care erau crăpate, căci le examina îndeaproape. Când a avut în faţă o sută de ghinde perfecte, s-a oprit şi ne-am dus la culcare.

  
    Compania acestui om te liniştea. I-am cerut a doua zi permisiunea să rămân toată ziua la el. Găsi asta foarte natural, sau, mai exact, îmi dădu impresia că nimic nu l-ar putea deranja. Această odihnă nu-mi era absolut necesară, dar eram contrariat şi voiam să ştiu mai mult. Îşi scoase turma şi o duse la păscut. Înainte de a pleca, muie într-o găleată cu apă săculeţul în care pusese ghindele alese şi numărate cu grijă. Am remarcat că, în chip de baston, a luat o vergea de fier de grosimea degetului mare şi lungă cam de un metru cinzeci. M-am prefăcut că mă odihnesc plimbându-ă şi am luat-o pe un drum paralel cu al lui. Păşunea animalelor sale se afla într-o vâlcea. Şi-a lăsat turma în paza câinelui şi a urcat spre locul unde mă aflam. M-am temut că vine să-mi reproşeze indiscreţia, dar n-a fost nimic: era în drumul său şi mă invită să-l însoţesc, dacă nu aveam altceva mai bun de făcut. Mergea la două sute de metri mai departe pe coamă. Ajuns la locul unde dorea să meargă, îşi împlântă vergea de fier în pământ. Făcu astfel o groapă, în care puse o ghindă, apoi astupă groapa. Îşi planta stejarii. L-am întrebat dacă pământul era al lui. Mi-a răspuns că nu. Ştia el al cui era? Nu ştia. Presupunea că era un teren comunal, sau poate că era al unor oameni cărora nu le păsa de el? El nu ţinea să-i cunoască pe proprietari. Îşi plantă astfel, cu deosebită grijă, cele o sută de ghinde. După masa de prânz, a început iar să scoată sămânţa. I-am pus, cred, întrebări insistente, apoi el răspunse. De trei ani planta copaci în această pustietate. Plantase o sută de mii. Din o sută de mii , ieşiseră douăzeci de mii. Din aceste douăzeci de mii, socotea că va pierde încă o jumătate din cauza rozătoarelor sau din cauze de nimeni şi imposibil de prevăzut în intenţiile Providenţei.


     Rămâneau zece mii de stejari care vor creşte în acest loc, în care nu fusese nimic inainte. Abia în acel moment am început să fiu atent la vârsta acestui om. Avea vizibil peste cinzeci de ani. Cinzeci şi cinci, îmi spuse. Se numea Elzeard Bouffier. Avusese o fermă la câmpie. Îşi împlinise viaţa acolo. Dar şi-a pierdut unicul fiu, apoi soţia. Se retrăsese în singurătate, unde îi plăcea să trăiască molcom, cu oile şi câinele său. Se gândise că ţinutul moare din lipsă de copaci. Mai spuse că, neavând treburi foarte importante, s-a hotărât să remedieze această stare de lucruri. Ducând eu însumi pe atunci o viaţă solitară, în ciuda vârstei mele tinere, ştiam să mă apropii cu delicateţe de suflete solitare. Am comis, totuşi, o greşeală. Tocmai vârsta mea tânără mă făcea să imaginez viitorul în funcţie de mine însumi şi de o anumită căutare a fericirii. I-am spus că peste treizeci de ani aceşti zece mii de stejari vor fi magnifici. Îmi spuse foarte simplu că, dacă Dumnezeu îl va lăsa în viaţă, peste treizeci de ani va fi plantat încă mulţi alţii, aşa încât aceşti zece mii vor fi ca o picătură de apă într-o mare. Studia deja, de altfel,reproducerea fagilor şi avea lângă casa lui o pepinieră răsărită din jir. Port-altoiurile, pe care le protejase de oi printr-un grilaj, erau de toată frumuseţea. Se gândea şi la mesteceni, pentru locurile retrase din văi, unde, spuse el, o anumită umiditate dormitează în adânc, la câţiva metri de la suprafaţa solului.Ne-am despărţit a doua zi. În anul care a urmat, a început războiul din 1914, în care am fost înrolat timp de cinci ani. Un soldat de infanterie nu se putea gândi deloc la copaci. Ca să spun drept, întâmplarea aceasta nu-mi rămase în minte; o consideram ca pe un fel de dada, o colecţie de timbre, şi o uitasem. Ieşit din război, mă aflam în posesia unei minuscule prime de demobilizare, dar cu dorinţa de a respira puţin aer curat. Fără nici un gând – în afară de această dorinţă – am apucat-o din nou pe drumul acelor ţinuturi pustii; regiunea nu se schimbase. Totuşi, dincolo de satul mort am zărit, în depărtare, un fel de ceaţă gri care acoperea înălţimile, asemeni unui văl. Din ajun, începusem să mă gândesc la acest cioban, plantator de copaci. „Zece mii de stejari“, mi-am spus, “ocupă, într-adevăr, un spaţiuvast“. Văzusem murind prea mulţi oameni, timp de cinci ani, ca să nu-mi imaginez cu uşurinţă moartea lui Elzeard Bouffier, mai ales că la douăzeci de ani, consideri oameni de cinzeci ca nişte bătrâni cărora nu le mai rămâne altceva de făcut decât să moară. Nu murise. Era chiar foarte în putere. Îşi schimbase meseria. Nu mai avea decât patru oi, care-i ameninţau plantaţiile de copaci. Căci, spuse el (şi eu o constatam), nu se sinchisise deloc de război. Continuase imperturbabil să planteze. Stejarii din 1910 aveau acum zece ani şi erau mai mari decât mine şi decât el. Rămăsesem de-a dreptul fără grai şi, cum el nu vorbea, am petrecut toată ziua tăcuţi, plimbându-ne prin pădurea lui. Aceasta avea în trei tronsoane, unsprezece kilometri, pe cea mai mare lărgime. Când mi-am amintit că totul ieşise din mâinile şi sufletul acestui om – fără mijloace tehnice -, am înţeles că oamenii ar putea fi la fel de eficace precum Dumnezeu în alte domenii decât distrugerea. Îşi urmărise ideea, şi fagii care îmi ajungeau până la umeri stăteau mărturie. Stejarii erau mai viguroşi şi depăşiseră vârsta când erau la discreţia rozătoarelor; cât despre planurile Providenţei, ca să distrugă opera creată ar fi trebuit să recurgă de aici înainte la cicloni. Îmi arătă nişte admirabile pâlcuri de mesteceni, care datau de cinci ani, adică din 1915, din vremea când eu luptam la Verdun. Populase toate văgăunilor, unde presupunea, pe bună dreptate, că există umiditate la suprafaţa solului. Erau fragezi ca nişte adolescenţi şi foarte hotărâţi. Creaţia dădea, de altfel, impresia că se operează în lanţ. Nu-şi făcea griji cu asta, îşi continua cu îndârjire sarcina foarte simplă. Dar, coborând prin sat, am văzut curgând apa în pâraiele care, de când se ştie, deveniseră seci. Aceste pâraie uscate avuseseră odinioară apă, în timpurile străvechi. Unele din aceste sate triste, despre care am vorbit la începutul relatării mele, fuseseră construite pe locurile unor vechi sate galo-romane, din care rămăseseră încă urme; arheologii scormoniseră şi găsiseră cârlige de undiţă în locuri unde, în secolul 20, trebuia să recurgi la cisterne pentru a avea puţină apă. Vântul împrăştia şi el unele seminţe. Odată cu apa, reapăreau sălciile, răchita, pajiştile, grădinile, florile şi un anumit mod de viaţă. Transformarea se opera atât de încet, încât devenea ceva firesc, fără a provoca uimire. Vânătorii care urcau spre locurile solitare, în urmărirea iepurilor sălbatici sau a mistreţilor, constataseră mulţimea de copaci tineri, dar o puseseră pe seama farselor naturale ale pământului. De aceea, nu se atingea de lucrarea acestui om. Dacă l-ar fi bănuit, i-ar fi creat probleme. Era de nesăbuit. Cine şi-ar fi putut imagina, prin sate şi în administraţie, o asemenea încăpăţânare în generozitatea cea mai minunată? Începând din 1920, nu trecea niciodată mai mult de un an fără să-l vizitez pe Elzeard Bouffier. Nu l-am văzut niciodată cedând sau îndoindu-se. Şi totuşi, Dumnezeu ştie dacă Dumnezeu însuşi ne împinge la aceasta. N-am făcut socoteala tristeţilor sale. Putem să ne imaginăm, totuşi, că pentru o asemenea reuşită a trebuit să învingă adversităţile; că, pentru a asigura victoria unei astfel de pasiuni, a trebuit să lupte cu disperarea. Plantase timp de un an mai mult de zece mii de arţari. Au murit toţi. Anul următor a abandonat arţarii, ca să reia plantarea fagilor, care au crescut mai bine decât stejarii. Ca să avem o idee cât mai exactă despre acest caracter excepţional, nu trebuie să uităm că el se manifestă într-o singurătate absolută, atât de absolută încât, spre sfârşitul vieţii, pierduse obişnuinţa de a vorbi. Sau, poate, nu-i mai vedea rostul? 1933, a primit vizita unui silvicultor înmărmurit. Acest funcţionar i-a ordonat să nu facă foc afară, de teamă să nu pună în pericol creşterea acestei păduri naturale. Era pentru prima dată, îi spuse acest om naiv, că o pădure creştea singură. În acea vreme, el mergea să planteze fagi la doisprezece kilometri de casă. Pentru a evita traseul du-întors – avea atunci şaptezeci şi cinci de ani -, se gândea să construiască o cabană de piatră chiar pe locul plantaţiilor sale. Ceea ce a şi făcut în anul următor. În 1935, o adevărată delegaţie administrativă a venit să examineze pădurea naturală: un înalt funcţionar silvic, un deputat şi tehnicieni. Se pronunţaseră multe cuvinte inutile. S-a hotărât să se facă ceva şi, din fericire, nu s-a făcut nimic, în afară de singurul lucru util: acela de a pune pădurea sub protecţia satului şi de a interzice tăierea lemnului pentru cărbune. Căci era imposibil să nu fii subjugat de frumuseţea acestor copaci tineri, în plină putere. Ea îşi exercită vraja chiar şi asupra deputatului. Aveam un prieten printre şefii forestieri, care făcea parte din delegaţie. I-am explicat misterul. Într-una din zilele săptămânii următoare am pornit în căutarea lui Elzeard Bouffier. L-am găsit lucrând la douăzeci de kilometri de locul în care avusese loc inspecţia. Acest şef forestier nu degeaba era prietenul meu. Cunoştea valoarea lucrurilor. A ştiut să păstreze secretul. I-am oferit ciobanului câteva ouă aduse în dar. Am împărţit masa frugală în trei şi am petrecut câteva ore contemplând în tăcere peisajul Partea dinspre care veneam era acoperită cu copaci înalţi de şase-opt metri. Îmi aminteam aspectul ţinutului în 1913: pustiu … Munca liniştită şi ritmică, frugalitatea meselor şi, mai ales, seninătatea sufletului, îi dăduseră acestui bătrân o sănătate aproape solemnă. Era un atlet al lui Dumnezeu. Mă întrebam câte hectare va mai acoperi încă de copaci? Înainte de a pleca, prietenul meu dădu doar o singură sugestie, legată de anumite esenţe care s-ar potrivi mai bine terenului de aici. N-a insistat. “Pentru simplu motiv”, îmi spuse apoi, “că acest om ştie mai mult decât mine“. După o oră a mers – ideea prinzând contur -, adăugă: “Ştie mai mult decât oricine despre asta. A găsit un mjloc strălucit de a fi fericit“. Datorită acestui şef forestier, atât pădurea, cât şi fericirea acestui om au fost ocrotite. Trei oădurari au fost numiţi de el pentru această ocrotire şi i-a speriat în aşa hal, încât rămaseră insensibili la toate cănile cu vin pe care tăietorii le-ar fi putut oferi. Pădurea nu a fost în pericol grav decât în războiul din 1939. Automobilele funcţionând atunci cu gazogen, lemnul nu ajungea niciodată. Au început să facă tăieri în rândul stejarilor ce datau din 1910, dar aceste terenuri erau atât de departe de reţelele rutiere, încât intreprinderea se dovedi foarte nerentabilă din punct de vedere financiar. Bandonată. Ciobanul nu văzuse nimic. Era la treizeci de kilometri de acolo, continuându-şi liniştit munca, ignorând războiul din ’39, cum ignorase şi războiul din ‘914. L-am văzut pe Elzeard Bouffier pentru ultima oară în iunie 1945. Avea atunci optzeci şi şapte de ani. Luasem din nou drumul pustietăţilor, dar acum, în ciuda deteriorării în care războiul adusese ţinutul, exista un autobuz care făcea legătura între ValeaDurance şi munte. Am pus pe seama acestui mijloc de transport relativ rapid faptul că nu mai recunoşteam locurile primelor mele drumeţii. Mi se părea că drumul mă conducea prin locuri noi. Am avut nevoie de un nume de sat, pentru a trage concluzia că mă aflam, într-adevăr, în această regiune odinioară părăsită şi în ruine. În 1913, acest cătun de zece-douăsprezece case avea trei locuitori. Erau sălbatici, se detestau, trăiau din vânătoarea cu capcană : erau cam în starea fizică şi morală a oamenilor preistorici. Urzicile devorau, în jurul lor, casele părăsite. Condiţia lor era fără speranţă. Nu aveau altceva de făcut decât să aştepte moartea : situaţie care nu predispunea deloc la virtute. Totul era acum schimbat. Chiar şi aerul. În locul vijeliilor uscate şi brutale care mă întâmpinau odinioară, sufla o briză uşoară, încărcată de miresme. Un foşnet asemeni apei venea din munţi : era acela al vântului din pădure. În fine, un lucru şi mai uimitor, am auzit adevăratul sunet al apei curgând în bazin. Am văzut că făcuseră o fântână, că avea apă din belşug şi, ceea ce m-a impresionat mai mult,plantaseră lângă ea un tei, care putea să aibă vreo patru ani, deja gros, simbol incontestabil al unei renaşteri. Pe de altă parte, Vergnons păstra urmele unei munci pentru întreprinderea căreia este necesară speranţa. Speranţa revenise, aşadar. Se măturaseră ruinele, se demolaseră bucăţile de ziduri deteriorate şi se clădiseră din nou cinci case. Cătunul număra de-acum douăzeci şi opt de locuitori, dintre care patru familii tinere. Casele noi, proaspăt tencuite, erau înconjurate de grădini de legume, în care creşteau amestecate, dar aliniate, legume şi flori, varza şi trandafirii, prazul şi gura-leului, ţelina şi anemonele. Era de-acum, un loc în care doreai să locuieşti. Începând de acolo, am parcurs drumul pe jos. Războiul, din care abia ieşeam, nu permisese o viaţă foarte înfloritoare, dar Lazăr ieşise din mormânt. Pe coastele povârnite ale muntelui vedeam lanuri mici de orz şi secară verde ; în fundul văilor înverzeau câteva păşuni. N-au trebuit decât cei opt ani care ne despart de acea perioadă, pentru ca tot ţinutul să strălucească de sănătate şi îmbelşugare. Pe locul ruinelor pe care le văzusem în 1913 se ridică acum gospodării curate, tencuite, care sunt imaginea unei vieţi fericite şi confortabile. Vechile izvoare, alimentate de ploile şi zăpezile pe care le reţin pădurile, au început iar să curgă. Apele lor au fost canalizate. Lângă fiecare fermă, în boschetele de arţari, bazinele fântânilor se revarsă peste covoarele de mentă proaspătă. Satele au fost reconstruite încet-încet. O populaţie venită de la câmpie, unde pământul se vinde scump, s-a fixat aici, aducând tinereţe şi mişcare, spirit de aventură. Întâlneşti pe drum femei şi bărbaţi bine hrăniţi, băieţi şi fete care ştiu să râdă şi care au prins gust pentru serbările de la ţară. Dacă socotim fosta populaţie, de nerecunoscut de când trăieşte în linişte, şi pe noii veniţi, atunci înseamnă că mai mult de zece mii de persoane îi datorează fericirea luiElzeard Bouffier. Când mă gândesc că un singur om, redus doar la simplele-i resurse fizice şi morale, a fost în stare să facă să se ivească din pustiu acest ţinut al Canaanului, mi se pare că, la urma urmei, condiţia umană este admirabilă. Dar când socotesc câtă constanţă în măreţie sufletească şi îndârjire în generozitate au fost necesare pentru a obţine acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest bătrân ţăran fără cultură, care a ştiut să ducă la capăt această operă demnă de Dumnezeu. Elzeard Bouffier a murit în pace în1947, la azilul din Banon. (Jean GIONO) "
 
NOTA: Reproducerea acestui text este gratuită. JEAN GIONO dorea ca el să fie răspândit cât mai mult posibil: el a făcut acest dar omenirii – e ceea ce a scris mai uman, după cum considera el. Materialul a fost prezentat de un autor francez la Conferinţa ANATECOR din 22-24 septembrie 2006 la Arad şi este publicat în Compendiumul lucrărilor acestei Conferinţe la paginile 777-785. Învăţătura acestui material a impresionat sala.

luni, 28 iunie 2010

Banii

Adevaratul castig in viata este viata, nu banii.

Un om batran si foarte bogat il vizita intr-o zi pe rabin ca sa-i ceara
un leac pentru nefericire si singuratate. Rabinul l-a luat de mana si la
dus la fereastra. "Ce vezi?" l-a intrebat el. "Vad barbati femei si copii
 umbland pe strada." Rabinul il lua iarasi de mana si-l coduse in fata
oglinzii. "Acum ce vezi?" zise el. "Vad mutra mea acra", raspunse
batranul. "Intelegi?", cauta sa-i explice rabinul, "si fereastra si oglinda
sunt facute din sticla. Oglinda are insa un strat foarte subtire de argint
pe ea si, de indata ce apare argintul, nu-i mai poti vedea pe ceilalti,
ci te vezi doar pe tine insuti."

Nu poti lua banii cu tine in cer, dar ii poti trimite acolo inaintea ta.

sâmbătă, 26 iunie 2010

Matematica vietii

Scade din tristetea altora.
Inmulteste-le fericirea,
Aduna amintiri frumoase,
Imparte din averea ta cu altii.

luni, 21 iunie 2010

Portocalul ranit

De alta parte, stim ca toate lucrurile lucreaza împreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, si anume spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Sau. (Romani 8:28)


În gradina noastra avem un portocal din soiul Valencia. În primul an, când l-am plantat, i-a mers foarte bine, avea o coroana frumoasa, a facut multe flori, dar nu a ramas nici un rod. La fel si anul urmator. Mi se parea ca trebuie sa-l scot si sa-l arunc, caci era sterp, mereu fara rod. Atunci am aflat solutia de la un prieten, care avea un piersic în aceeasi situatie si, spre a tine rodul, i-a batut un cui gros în trunchi. Acea ranire l-a facut sa tina rodul. Am cautat si eu un cui si l-am batut în trunchiul portocalului nostru. Si s-a petrecut acelasi lucru, a devenit încarcat de portocale. Seva prea multa îl facea sa arunce rodul. Ranirea lui a fost binecuvântata.
Oare nu sunt si oameni carora le merge bine, dar nu aduc nici un rod? E necesar ca Dumnezeu sa le produca o ranire adânca si abia atunci rodesc. Ranirile nu sunt spre raul nostru, ci spre bine. Bolile si neputintele nu sunt o piedica, ci pot sa fie o mare binecuvântare.
Poetul grec Homer a fost sarac si orb, umbla cântând pe la casele oamenilor sa-si cerseasca existenta, dar în starea aceasta a scris Iliada si Odiseea. Milton, dupa ce si-a piedut vederea, a scris capodopera "Paradisul recâstigat". Demostene a fost bâlbâit, dar a devenit un mare orator. John Bunyan a fost 12 ani în închisoare, dar acolo a scris "Calatoria crestinului", una dintre cele mai cunoscute carti din lume. Beethoven, dupa ce a surzit, a scris Simfonia a IX-a. Cezar, Mohamed, Dostoievski, Napoleon au fost epileptici. Filosoful german Immanuel Kant a fost cocosat. Fany Crosby a fost oarba, dar a compus peste 8.000 de imnuri religioase. Blaise Pascal avea foarte mari dureri de cap, dar a asternut pe hârtie unele dintre cele mai frumoase gânduri, care au fost o binecuvântare pentru multi.
Aproape de fiecare data noi uitam ca în viata functioneaza foarte bine legea compensatiei. Daca avem o lipsa sau un necaz, sa privim bine în jurul nostru si vom gasi si ceva frumos, care sa ne bucure. Cred ca fiecare dintre noi am avut cel putin o experienta în urma careia am înteles, abia dupa ce a trecut suferinta, ca aceasta ne-a fost folositoare. Trebuie doar sa fim de partea lui Dumnezeu, si El se va îngriji sa întoarca tot raul spre bine. Gândeste-te astazi si la aceasta încurajare oferita de apostolul Pavel: Ba mai mult, ne bucuram si în necazurile noastre; caci stim ca necazul aduce rabdare, rabdarea aduce biruinta în încercare, iar biruinta aceasta aduce nadejdea. (Romani 5:3,4) [Anca]
Devotional-"Exercitii de trezire", Editura Prisma, Tg.Mures

duminică, 20 iunie 2010

Cine moare?



Pablo Neruda

Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obișnuinței,
urmând în fiecare zi aceleași traiectorii;
cine nu-și schimbă existența;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște.

Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru.

Moare câte puțin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb și punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoții,
acele emoții care învață ochii să strălucească,
oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis;
cine nu-și permite măcar o dată în viață să nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare câte puțin cine nu călătorește;
cine nu citește;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuși.

Moare câte puțin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângându-și de milă și detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea.

Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim...

Dacă va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înșeli, înșeală-ți stomacul.
Dacă va fi să plângi, plângi de bucurie.
Dacă va fi să minți, minte în privința vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica.
Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să dorești să fii fericit, dorește-ți în fiecare zi...

sâmbătă, 19 iunie 2010

Gandul saptamanii

"Cine este omul, care doreşte viaţa, şi vrea să aibă parte de zile fericite? Fereşte-ţi limba de rău, şi buzele de cuvinte înşelătoare! Depărtează-te de rău şi fă binele; caută pacea şi aleargă după ea! "Psalm 34:12-14
    Fiecare dintre noi dorim sa traim in pace si liniste,dorim fericire si zile senine.Este posibil oare?Avem mai sus un text care ne invata ce-ar trebui sa facem pentru a avea parte de zile fericite si linistite.
   " Fereste-ti limba de rau si buzele de cuvinte inselatoare"  -Intodeauna ar trebui sa rostim adevarul,.sa ne ferim de barfa,de clevetire,de cuvinte fara rost care ar putea leza pe semenul nostru si care ar aduce si asupra sufletului nostru neliniste si zbucium inutil.
   " Departeaza-te de rau si fa binele "-Sa fugim cat mai departe de lucrurile rele,de ispitele care ne ies zilnic in cale,sa invatam sa spunem NU raului,dar sa nu ne dam in laturi de a face bine ,de a ajuta.de a spune o vorba buna.
    "Cauta pacea si alearga dupa ea" -Nu este de-ajuns sa traim in pace ci s-o cautam,sa alergam dupa ea.Cum putem cauta pacea?Cunoscandu-l pe Hristos si urmandu-i exemplul.Pacea nu vine de la sine,nu este un lucru pasiv, trebuie sa lucrezi pentru a o avea.

joi, 17 iunie 2010

Ganduri...

"Nu devine omul cu nimic mai sfînt dacă e copleșit de laude; și cu nimic nu-l pot înjosi ponegririle și cuvintele de ocară. Fiecare este ceea ce este; oricîte vorbe s-ar vîntura despre tine, ele nu te vor face nici mai răsărit, nici mai puțin răsărit decît cum ești de fapt în ochii lui Dumnezeu."
Thomas a Kempis

miercuri, 16 iunie 2010

Rasul si efectele sale

Norman Cousins autorul cărţii Anatomy of An Illness (Anatomia unei boli), a fost redactor al unei reviste celebre din Statele Unite, timp de aproape treizeci de ani. În 1964, a fost lovit de o boală de colagen. Avea dureri foarte mari. Orice mişcare a degetelor, a membrelor şi chiar a fălcii îi provoca un chin teribil. Îi era greu să se întoarcă în pat de pe o parte pe alta. Apoi i-au apărut pe tot corpul nişte umflături. După ce a fost pus diagnosticul, medicii i-au prescris tot felul de medicamente pentru dureri şi diferite sedative, precum aspirina, codeina şi pastile de somn. La un moment dat, organismul lui a început să reacţioneze la aceste medicamente şi i-au apărut nişte eczeme mai dureroase decât boala în sine. Se părea că Norman nu avea ce să mai spere, mai ales că numai unul din cinci sute de pacienţi se vindecă de această boală.

Într-un final, sătul de toate medicamentele şi de efectele lor secundare, a început să urmărească serialul de televiziune Camera ascunsă, care era foarte vizionat la vremea aceea. Stătea în pat şi râdea. Aproape imediat a observat o schimbare. Cu cât râdea mai mult, cu atât se simţea mai bine. Asistenta îi citea uneori poveşti amuzante care îl făceau să izbucnească în hohote de râs. Cu timpul, analizele au arătat că boala era spre vindecare. Umflăturile de pe corp au început să dispară şi omul s-a întors la serviciu. Acest bărbat, care la un moment dat de-abia reuşea să se întoarcă în pat de pe o parte pe alta, a reuşit în scurt timp să joace tenis, golf, să călărească şi să cânte la pian!
Nu susţinem că râsul este remediul pentru toate problemele medicale. Însă nu este nicio îndoială că atitudinea optimistă poate avea un efect pozitiv asupra sănătăţii.

Sursa:http://www.studiu-biblic.ro/

luni, 14 iunie 2010

Obisnuinta

În anul 1911, la Blaj, când Aurel Vlaicu s-a ridicat în vazduh cu „pasarea” lui si a facut un ocol deasupra catedralei, porumbeii care îsi aveau cuibul prin turnuri s-au ridicat speriati, s-au înaltat în aer încât de-abia se mai puteau vedea si nu au îndraznit sa coboare decât dupa mai mult de o ora. Mai târziu, dupa multi ani, când pe deasupra au început sa treaca zilnic cursele de avioane, porumbeii nu se mai speriau si ramâneau linistiti la locurile lor.
La fel s-a întâmplat si cu caprele negre. Când primele avioane treceau pe deasupra stâncilor pe care îsi duceau traiul, caprele fugeau îngrozite în toate partile. Dupa un timp mai îndelungat, calatorii din avion se puteau delecta privind punctele negre care continuau sa pasca, fara nici un semn de agitatie sau de spaima.
Un padurar a fost martor al unui eveniment asemanator. Era vara si privea cu placere niste ciute cu vitei, care pasteau într-o poiana. Din departare a început sa se auda zgomotul unui avion care se apropia. Era un biplan militar care trecea peste munte. Ciutele si viteii si-au ridicat deodata capetele cu urechile ciulite. Padurarul astepta ca ele sa o rupa la fuga. Însa, când avionul a fost deasupra lor, s-a întâmplat ceva cu totul neasteptat. Toata ceata, ciute si vitei, s-a aruncat la pamânt si a ramas în nemiscare mult timp, chiar dupa ce primejdia trecuse. Când nu s-a mai auzit nimic, s-au ridicat si au început sa pasca iarasi, uitându-se din când în când spre cer si ciulind urechile. Ciudat mod de aparare, mai ales ca în apropiere exista padurea.
„Obisnuinta este a doua natura”. Foarte multe lucruri par imposibile la început, dar dupa aceea intervine obisnuinta. De exemplu: cine a crezut acum cinci sute de ani ca vor exista avioane care vor face curse între orasele importante de pe fata pamântului? Era o prostie sa crezi asa ceva. Dar acum ne-am obisnuit cu zgomotul motoarelor de avion sau elicopter.
Prima data când vrei sa faci o prostie, esti rezervat, te uiti foarte atent în jur sa nu te vada…, dar, dupa ce ai facut prostia de mai multe ori nu-ti mai este teama, nu te mai mustra constiinta, nu te mai sinchisesti deloc. Este deja o obisnuinta.
Nu va înselati: „Tovarasiile rele strica obiceiurile bune”. (1 Corinteni 15:33)
Ai grija ce prieteni îti faci! De obiceiurile rele se scapa foarte greu. [Viorel]

Devotional-"Exercitii de trezire", Editura Prisma, Tg.Mures

duminică, 13 iunie 2010

Temperanta


Blândeţea (în trad. engl. – stăpânirea de sine, moderaţia) voastră să fie cunoscută de toţi oamenii. Domnul este aproape.”(Filipeni 4,5)
   Temperanta si cumpatarea sunt cuvinte tot mai rar folosite in ziua de azi,cuvinte care par invechite.Cand auzim aceste cuvinte ne gandim la temperanta in folosirea alcolului,tutunului,cafelei,ceaiului negru,bauturilor racoritoare...dar ar trebui sa stim ca orice lucru bun folosit in exces poate cauza probleme.
   Asa ca ar trebui sa dam un raspuns la cat de mult muncim?Avem un program de lucru rezonabil??Mai avem timp pentru Dumnezeu,pentru familie,pentru recreatie,pentru meditatie,pentru vizite,pentru impreuna simtire sau pentru slujirea altora??
   Cat de mult dormi?Ori muncesti fara intrerupere?Sau poate ca dormi prea mult?Prea mult somn poate avea efecte la fel de negative asupra organismului ca si lipsa de somn.
   Sa ne gandim ce putem spune despre alimentatia noastra?Nu cumva mancam prea mult astfel incat la sfarsit de-abia ne putem ridica de la masa!
   Stim de asemenea ca razele de soare sunt binefacatoare,dar expunerea prea indelungata poate duce la aparitia cancerului
   .Si exercitiile fizice sunt benefice pentru sanatatea noastra dar prea multe exercitii  pot dauna organismului.Deci orice lucru bun folosit in exces si fara intelepciune poate fi daunator.

   „Adevărata cumpătare ne învaţă să ne reţinem de la tot ce este dăunător şi să folosim cu pricepere ce este sănătos.” – Patriarhi şi profeţi (2006), pag. 572

miercuri, 9 iunie 2010

Elizabeta de Brandenburg1485- 1545

A fost o printesa daneza, sora lui Christian II, cel care a introdus lutheranismul in Danemarca. Mama ei era sora cu Frederic cel Intelept si Ioan cel Statornic,  Electori ai Saxoniei,  amandoi protectorii lui Luther. Casatoria a implicat-o in relatii familiale prevestitoare de rau pentru armonia religioasa.
Sotul ei,  Joachim I, era fratele cardinalului Albert de Hohenzollern, Arhiepiscop de Mainz, cel impotriva carui Luther a editat cele 95 de teze. Sotul ei era insa un catolic mult mai intransigent decat fratele sau. La Dieta din Augsburg din 1530, l-a invinuit pe Luther pentru razboiul taranilor si a vorbit atat de aprig impotriva ereticilor, incat Papa a crezut ca Spiritul Sfant a vorbit prin el.  Dar deosebirile de opinie si disputele pe tema religiei nu vor aparea decat dupa un sfet de secol de casnicie.

Elisabeta cunoaste protestantismul de la fratele ei , regele Danemarcei aflat in exil (cel care, asa cum am afirmat intr-un articol anterior a stat o perioada la Luthet si i-a daruit un inel Catherinei). Citeste Biblia lui Luther si celelalte scrieri ale lui, pe care sotul ei le interzice, sub amenintarea cu pedeapsa capitala.
A devenit un fel de “evanghelist itinerant”. Dechizata in negustor, impartea tratatele si cartile de imnuri ale lui Luther cu multa pasiune.
In 1527, profitand de lipsa sotului ei, a participat la serviciul de impartasire administrat de un predicator protestant. Cand Ioachim s-a intors acsasa a descoperit cele intamplate. Traditia spune ca ar fi fost tradata de Elisabeta, fiica ei. Ioachim i-a dat un ultimatum de 6 luni pentru a renunta la ideile protestante. Inainte de expirarea timpului alocat, Elisabeta a reusit sa fuga din castel deghizata in taranca. Sotul ei a cerut insistent ca Electorul Ioan de Saxonia, unchiul ei, sa o trimita inapoi. Conducatorii Europei l-au incurajat sa insiste pentru reintoarecerea ei acasa. Cerintele sotului erau sa se intoarca la catolicism. Pretentiile ei erau sa i se garanteze dreptul al exprimare religioasa asa cum considera ea si sa se poata impartasi conform credintei ei. Conditiile ei au fost respinse, asa ca nu s-a intors. Elisabeta afirma ca putea ierta adulterul de care se facea vinovat sotul ei, dar in ceea ce privaste credinta, nu putea sa faca nici un compromis.

Urmează ani de sărăcie, îngrijorare si singurătate. Dintr-o scrisoare către unul dintre fii citam cu durere: Sufăr de artrită, gută, crampe şi pierderea dinţilor. Nu am un gulden sau un phenning, castel, oraş, grădină sau livadă. Nu am decât o cameră cu un pat şi nu am destui bani să-mi pot cumpăra măcar un ou. De doi ani sunt aproape moartă de foame.  A stat pentru o perioada la familia Luther.

După moartea soţului in 1535  este rugată să se întoarcă, promiţându-i-se proprietăţile din Spandau şi renta de 6000 de guldeni, primite prin contractul de casatorie. Condiţia pusă de ea a fost ca în zona in care va locui să fie urmat Cuvântul curat al lui Dumnezeu. In 1545 se intoarce acasă şi pentru scurtă vreme face din casa ei un loc al devoţiunii. Urmarile acestor ani de saracie si suferinta si-au pus amprenta asupra trupului si spiritului (mintii) ei. Desi avea o stare de sanatate subreda, a cerut sa fie dusa la Berlin si inmormantata alaturi de sotul ei care o abandonase cu 27 de ani in urma din cauza religiei. La moartea ei a fost eclipsă de lună. Ultimele cuvinte pe care le-a rostit au fost: “Cine se teme de o eclipsă? Cred in cel care a făcut soarele,luna şi stelele şi a dat viaţă tuturor creaturilor. El mă va înălţa. Fie ca El să nu zăbovească să ma ia. Voi fi cu El. Sunt atât de obosită de viaţă!”

Ramona Soare - Majesty.ro

sâmbătă, 5 iunie 2010

Guy Gilbert

 Guy Gilbert (născut în 1935 la Rochefort-sur-Mer, France) este preot catolic şi educator francez.
Îşi desfăşoară activitatea la Paris dar şi la „stâna” de la Faucon.

Este un preot al excluşilor, al celor din stradă sau din închisori, marginalizaţii societăţii.
Un preot în afara „normelor” (pentru o reală solidaritate adoptă ţinuta, limbajul şi modul de viaţă al celor de care se ocupă) dar nu şi în marginea Bisericii.
Un preot al vagabonzilor dar şi al prinţilor. În martie 2003 a participat, la cererea printului Laurent de Belgia, la oficierea slujbei de cununie a acestuia cu Claire Coombs.
O figură foarte mediatizată, foarte prezentă în viaţa publică, luând atitudine vizavi de tot ce se întâmplă în lume…
probabil cel mai cunoscut preot in Franta dupa abatele Pierre.
A fost decorat de statul francez în cursul anului 2005 cu Legiunea de Onoare, înmânată de însuşi abatele Pierre.
Guy Gilbert despre

Frumuseţea va salva lumea

La Stâna din Provence primesc tineri delincvenţi multirecidivişti. Aceşti tineri n-au avut drept peisaj decât blocuri de beton. Mi-am dat seama destul de repede că le era frică de noapte. Voinici vânjoşi care atacă oamenii şi jefuiesc turiştii au spaimă de noapte. Ei sunt denaturaţi de oraşul luminat de lampadare odată cu venirea serii. Nu cunosc noaptea şi de aceea se tem de ea.

Am remarcat de asemenea că tinerilor noştri le este frică de linişte atunci când sosesc la noi. Încă din primele zile ei caută un local de noapte. Când le spun că există unul la şaptezeci de kilometri de noi ţipă de revoltă. Iar când le spun că cel mai apropiat magazin care vinde tutun se găseşte la cinci kilometri… fac atac cardiac. La un an după sosirea la ferma noastră a unui tânăr l-am însoţit la tribunal, la judecătorul lui. Avea un dosar afurisit. Dar s-a întâmplat un eveniment extraordinar atât cu judecătorul cât şi cu mine. Judecătorul, foarte educativ, în loc să-l condamne, a preferat să-i acorde o amnistie: „Înainte ajungeaţi săptămânal în faţa mea iar de un an de zile nu v-am revăzut niciodată. N-aţi comis nici un alt delict. Să nu mai reîncepeţi, s-a terminat.” La ieşirea din biroul judecătorului, tânărul mi-a cerut: „Guy, să ne întoarcem repede acasă, nu mai pot suporta zgomotul din oraş.” Mi-au plăcut imens cuvintele lui.
(Guy Gilbert – L’Evangile selon Saint Loubard,
Editions Philippe Rey, Paris, 2003
 sursa:http://www.ceruldinnoi.ro/pages/foto.htm

vineri, 4 iunie 2010

Rugăciune

Octavian  Goga


Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară…
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.

marți, 1 iunie 2010

Rugaciunea Sfantului Francisc din Assisi

Doamne, fa din mine unealta Pacii Tale
Acolo unde este ura s-aduc iubire,
Acolo unde este ofensa s-aduc iertare,
Acolo unde este dezbinare s-aduc unire,
Acolo unde este greseala s-aduc adevar,
Acolo unde este neincredere s-aduc credinta,
Acolo unde este disperare s-aduc speranta,
Acolo unde este intuneric s-aduc lumina ta,
Acolo unde este tristete s-aduc bucurie.
 
O, Stapane, nu te-am cautat atat
Spre a fi consolat... cat pentru a consola,
Spre a fi inteles... cat pentru a intelege,
Spre a fi iubit... cat pentru a iubi.
 
Deoarece:
 
Dand... primesti,
Pierzand... gasesti,
Iertand... esti iertat,
Murind... reinvii la viata eterna! 

vineri, 28 mai 2010

De meditat...

    * Pe cine ti-ai dori ca sot, sotie, ginere sau nora? Pe cineva „cult”, „bogat” sau „de caracter”?
    * Cui i-ai incredinta, spre pastrare, banii? Unuia „cult”, „bogat” sau „de caracter”?
    * „Omul din launtru” este ceea ce esti tu pe intuneric.
    * Ii admiram pe oamenii de geniu, ii invidiem pe cei bogati, ne temem de cei aflati la putere, dar, de necrezut, nu ne incredem decat in oamenii de caracter.
    * Caracterul unui om este ca si gardul de scanduri: nu poate sa stea mai bine in picioare, daca-l dai cu vopsea.
    * „Omul din launtru” este ceea ce ai face, daca ai fi sigur ca nimeni nu va afla vreodata.
    * Daca vrei sa cunosti caracterul cuiva, uita-te la felul in care-i trateaza pe cei de la care nu poate castiga nimic.
    * Reputatia este ceea ce cred oamenii despre noi, „omul din launtru” este ceea ce vede Dumnezeu ca suntem.

joi, 27 mai 2010

Rugaciune

 "Doamne,ajută-mă să le pot spune celor puternici adevărul în faţa.
Să nu mint doar pentru a câştiga aplauzele celor slabi.
Dacă-mi dai noroc...... nu-mi lua fericirea.
 Dacă-mi dai putere..... nu-mi lua raţiunea
.Dacă-mi dai succes...... nu mă lipsi de umilinţă.
Iar dacă-mi dai umilinţă......  nu-mi lua demnitatea.
 Ajută-mă ca întotdeauna să văd şi reversul medaliei.
Nu mă lăsa să-i învinovăţesc pe ceilalţi pentru că nu gândesc ca mine.
Învaţă-mă să iubesc oamenii ca pe mine însami.
 Învaţă-mă să mă judec ca pe restul.
Nu mă lăsa să alunec în orgoliu şi nici în disperare sau eşec.
 Mai bine aminteşte-mi că eşecul este experienţa care precede triumful.
Învaţă-mă ca în ciuda suferinţei să merg înainte.
Învaţă-mă  ca în ciuda decepţiilor să nu-mi pierd încrederea.
 Învaţă-mă că A IERTA este cel mai important lucru  pentru cel puternic şi că răzbunarea este semnalul primitiv al celui slab.
 Dacă îmi iei norocul lasă-mi speranţa.
Dacă îmi iei succesul ,lasă-mi puterea  de a trece peste eşec.
 Dacă eu aş greşi cuiva ,dă-mi curaj să-mi cer iertare.
 Dacă cineva mi-ar greşi mie ,dă-mi putere să-l iert
Doamne, da-mi LINISTEA sa accept lucrurile pe care nu le pot schimba,
CURAJUL sa le schimb pe acelea pe care le pot, si INTELEPCIUNEA de a
sti care este diferenta.
Tu sa fii aerul pe care il respir mereu ... soarele care ma incalzeste si vantul ce ma racoreste.
 Doamne, daca eu uit de Tine, stiu ca TU nu uiti de mine!"

miercuri, 26 mai 2010

Sfaturi...

     " Nu-ți deschide inima față de oricine; păsul tău spune-l numai omului înțelept și temător de Dumnezeu. Cu tineri și cu străini fii mai rar împreună. Pe bogați să nu-i lingușești și pe la cei mari să nu te duci des. Întovărășește-te mai degrabă cu cei smeriți și simpli, evlavioși și virtuoși; și vorbește cu ei lucruri care sunt spre zidire. Nu fi prea intim cu nici o femeie, ci mulțumește-te să te rogi lui Dumnezeu pentru toate femeile. Legătură strânsă numai cu Dumnezeu să dorești, dar de legăturile cu oamenii ferește-te.
       Să ai în inimă dragoste față de orice om; a avea însă prietenie cu oricine nu este un lucru bun. Adeseori o persoană necunoscută strălucește de departe; când însă e cunoscută mai de aproape, își pierde strălucirea în ochii celor ce o privesc. Câteodată ne închipuim că vom plăcea altora împrietenindu-ne cu ei; când însă aceia descopăr cusururile noastre, vedem că neplăcerea lor pentru ele este mai mare decât mulțumirea că ne-au cunoscut.
        Studiază-te pe te însuţi. Tu eşti o carte plină de taine, din care nici pe departe n-ai citit tot şi poate chiar mai nimic. Dacă ţi se pare că te cunoşti temeinic, te înşeli, căci cartea cea mai grea de priceput este propria ta inimă. Spuneam zilele trecute unuia plin de îndoieli, care se agită ca într-un labirint: "Nu te înţeleg, dar nu mă miră această pentru că nu mă mai înţeleg nici pe mine însumi!" Observă învârtiturile şi întortochelile şi curiozităţile minţii tale, şi experienţele tale ciudate, stricăciunea inimii tale, înclinaţia ta spre păcat şi predispoziţia ta spre sfinţenie! Cum te mai asemeni cu un diavol, şi totuşi cât de aproape eşti aliat cu Dumnezeu! Observă cât de înţelept lucrezi dacă te laşi învăţat de Dumnezeu şi ce nesăbuit lucrezi dacă te iei după tine însuţi!" Spurgeon

marți, 25 mai 2010

Un gand inspirat

„În lupta viitoare a credinţei şi a vieţii, ne putem aştepta la noi greutăţi, dar, privind la cele din trecut, precum şi la cele ce vor veni, putem spune: ’Până aici Domnul ne-a ajutat.’ [1 Samuel 7,12]’Şi puterea ta să ţină cât zilele tale’ (Deuteronom 33,25). Încercările nu vor fi mai mari decât puterea care ne va fi dată pentru a le suporta. De aceea, să începem a îndeplini lucrarea care ne revine, oriunde vedem că este ceva de făcut, având încredinţarea că, orice va veni, ne va fi dată o putere proporţională cu încercările prin care vom trece.” (Calea către Hristos, pag. 125)

luni, 24 mai 2010

A ierta si a uita - a da si a primi


Atunci stapanul a chemat la el pe robul acesta si i-a zis: "Rob viclean! Eu ti-am iertat toata datoria, fiindca m-ai rugat. Oare nu se cadea sa ai si tu mila de tovarasul tau cum am avut eu mila de tine? (Matei 18:32,33)

Am auzit din intamplare cuvantul "forgive" , care inseamna a ierta. Deodata am inteles un lucru: iertarea inseamna a darui incredere in continuare. Daca analizam cuvantul "forgive", vedem ca in componenta lui se gaseste alt cuvant: "give", care inseamna a da. Ce poti sa oferi prin iertare? E simplu: o alta sansa, incredere, bucurie si multumire. in general, iertarea poate sa aduca multe bucurii omului care o primeste.
Am auzit si cuvantul "forget' , care inseamna a uita. Daca analizam si acest cuvant, putem observa ca exista si cuvantul "get", care inseamna a primi. Daca e greu sa ierti, atunci e mai bine sa uiti. De fapt, odata cu uitarea ne recapatam increderea in cei din jurul nostru.
Esti o fire iertatoare sau mai repede te razbuni pe cei care ti-au gresit? Nu uita ca poate si tie ti s-au iertat multe si la randul tau trebuie sa ierti sau sa uiti. Un lucru trebuie sa nu uiti insa niciodata: ca Isus a venit pe pamant pentru ca noi toti sa fim iertati, sa ni se ofere o alta sansa. Crezi ca ar fi bine sa-l dezamagim din nou? [Iulia]
Devotional-"Exercitii de trezire", Editura Prisma, Tg.Mures