În anul 1452, consiliul oraşului Forenţa din Italia, a comandat unui sculptor o magnifică statuie a lui David. Artistul, un om cu o deosebită experienţă şi foarte talentat, cumpără un bloc din cea mai frumoasă marmură de Carara şi curând începu treaba. Dar omul acesta se simţea incapabil de a duce la bun sfârşit această antrepriză, dat fiind implicaţiile religioase ale vieţii lui David, ce în mod obligatoriu trebuiau să fie exprimate în fiecare trăsătură a statuii. Şi văzându-se din ce în ce mai mult în dificultate, căzu în descurajare, după care nu mai trăi aşa mult şi muri. Lucrarea sa rămase aproape în faza incipientă.
Destul de mulţi sculptori au fost chemaţi apoi să continue lucrarea, dar toţi declarau că piatra era mult prea stricată ca să mai poată ieşi ceva bun din ea. Astfel blocul de marmură mutilat rămase aproape un secol în curtea palatului regal.
Cam pe la mijlocul secolului al XVI-lea, atunci când renumele lui Michelangelo umpluse deja Italia, compatrioţii săi s-au gândit să-l angajeze pe el a relua realizarea operei de mult abandonată. Propunerea fiindu-i făcută, el o acceptă cu plăcere.
Au urmat doi ani de muncă asiduă, îndrăzneaţă şi plină de răspundere, la capătul cărora artistul secolelor putu să prezinte Ducelui de Medicis admirabila statuie a lui David, care şi astăzi este considerată chiar o capodoperă a sculpturii moderne.
Asemenea unui bloc de marmură este şi omul, făptura mâinilor divine, destinat să fie fasonat după chipul desăvârşirii divine, dar care a fost stricat de păcat. Păcatul, acest orgoliu satanic, care îndeamnă pe om a se crede egalul lui Dumnezeu şi care doreşte să-l ştie fugind mereu de El!
Omul nu contează decât pe om, pe această statuie neterminată, un bloc de marmură mutilată, pe care privindu-l direct în faţă, nu-i poţi vedea decât trăsături ce nu mai corespund deloc cu ceea ce a fost iniţial. Este chiar atât de departe de original încât te înspăimântă. Dar Dumnezeu este Maestrul-sculptor, care, preţuind valoarea blocului de marmură mutilat, a reluat lucrarea părăsită, în spiritul celui mai răbdător artist, spre a-l reda destinaţiei de la început, după chipul Celui ce l-a făcut. Eu sunt marmura. O, Doamne, fii Tu propriul meu sculptor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu